INSOMNII VINOVATE

Horia Al. Căbuţi
prozator, traducător, eseist

Altceva, altundeva 

Infinitul – locul unde încercăm să ne adăpostim de spaimele finitului. Doar că se dovedește prea strâmt pentru proporțiile spaimelor.

*

Dacă ar fi conținut o frântură cât de mică de realitate, infinitul ar fi căpătat în mod sigur un nume al său în vreo limbă a Terrei, sau cel puțin a Occidentului. Aristotel spunea pe bună dreptate că el nu poate exista decât în potențialitate, nicidecum n‑are cum fi actualizat. Iar Hermes Trismegistul a fost mult prea ocupat cu denominarea puzderiei incalculabile de părticele ale concretului ca să mai aibă vreme și pentru virtualități. Astfel, incognoscibila nelimitare a tot și a toate a rămas să fie rostită exclusiv prin formule apofatice. Infinite, infinito, infinitus, apeiron, unendlich, beskonechnyy, végtelen, nieskończony etc., etc. Ele conțin toate câte o particulă de negație atașată termenului principal de finit, sfârșit, limitat (e posibil ca limbile asiatice să ofere câteva excepții pe alocuri, însă raportarea răsăritenilor la univers este una aparte, una ce în principiu neagă consistența realității, realitatea însăși fiind cea care ține mai degrabă de virtualitate).

Cum putem așadar conceptualiza o noțiune care este prezentă doar prin negație? Probabil, la fel, prin negație. Infinitul nu este o mărime. Infinitul nu este un fenomen. Infinitul nu este un predicat. Infinitul nu este...

Infinitul doar... tace.

*

Una singură dintre operațiunile matematice care chinuie tihna infinitului mi se pare cea mai stranie, mai stranie decât toate celelalte. Dar care celelalte, mai mult sau mai puțin inteligibil, mai mult sau mai puțin cinic, nu te scot totuși din țâțânii cifrelor și simbolurilor, lăsându‑ți un crâmpei de aer să respiri, să privești în jur, să contempli un pic peisajul și nematematic. Să speri... Însă cea tocmai pomenită îți taie răsuflarea fără menajamente. Iat‑o:

∞ • 0 = R

Transliterat, infinit înmulțit cu zero este egal cu orice număr real! Orice însemnând, în fapt, toate.

Toate numerele reale sunt astfel niște fantoșe. Niște existențe orbecăite, spectrale, care rezultă din adulterul ireverențios al ceea ce nici nu poate fi exprimat cu ceea ce n‑are ce exprima. Al ceea ce depășește puterile imaginației cu ceea ce exclude inclusiv imaginația. Coborând pe linia gândirii crotonezilor pitagorieni, care vedeau doar numere în structura fundamentală a lumii, întreaga realitate unde viețuim este ceva similar: o rostogolire a necuprinsului către nimic. A „neantului pur” (G. Călinescu) în suspectă – dar voluptoasă – acuplare cu pura absență.

Poate că dacă ∞ • 0 ar da ori ∞, ori 0, ori cine știe ce altă trăsnaie hieroglifică venită din oareșce sfere insondabile, cum pare mai firesc și mai omenesc, și nu s‑ar amesteca atât de brutal în slăbiciunile noastre, lăsând R‑urile în geneza lor prozaic‑păcătoasă, Realul ar fi un pic mai frecventabil...

*

„Orice infinit este, într‑un fel pe care nu îl putem exprima, finit pentru Dumnezeu, deoarece nu poate fi mai presus de cuprinderea cunoașterii lui” (Sf. Augustin, Despre cetatea lui Dumnezeu). O asemenea apoftegmă merită totuși o încercare de exprimare, chiar și sortită incompletitudinii, având în vedere că nu se mulțumește, așa cum ar fi de așteptat la autorul cu pricina, cu expedierea elaborată către ambiguitățile dogmatice, ci coboară, indirect dar explicit, tocmai în teoria numerelor. O serie infinită terestră, în judecata augustiniană, se transformă într‑o serie finită cerească. Înseamnă că Dumnezeu îi poate adăuga o unitate, obținând o nouă mulțime finită care, în economia pământeană, devine un nou nivel al infinitului. Raționamentul poate continua similar la nesfârșire. Joaca divină cu finitul se transformă astfel la noi într‑o desfășurare suprapusă de infinituri, dintre care cel superior le include mereu pe cele inferioare. Infinitul nu mai reprezintă astfel o singularitate, ci o construcție stranie cu multiple etaje. Ideea a declanșat, un mileniu și jumătate mai târziu, revelația unui sclipitor matematician neamț născut în Sankt Petersburg. Georg Cantor (1845‑1918) a postulat serii infinite succesive obținute inițial din mulțimea simplă a numerelor naturale la care se adaugă ea însăși, rezultând astfel un infinit de ordin superior. Mulțimea dublu infinită dedusă se adaugă din nou pe ea însăși structurii prezente și se mai înalță astfel un nivel. Iar etajele înțesate de infiniți orizontali încălecați se urcă și se tot urcă, asemănător Babelului, către intangibilitatea, către nesfârșirea înaltului.

La publicarea acestor idei s‑a stârnit instantaneu o mișcare de revoltă extrem de agresivă și imorală dinspre toate numele importante ale matematicilor vremii, personalități ce nu puteau accepta neunicitatea infinitului. L‑au hărțuit la modul imund până și‑a depus definitiv uneltele matematice.

Pentru creierul omenesc lupta cu infiniții nu e lipsită de traumatisme. El n‑are puterea „miracolului”, nici instrumentele transcendentale de a măslui infinitul în finit. Augustin, orientat și abil, a savurat joaca divină cu seriile „finitizate” în tihna eterică a altarului. Cantor, cu mult mai încrâncenat, și‑a plătit nebunia bătăliei cu infinitatea infiniților prin sanatorii psihiatrice.

*

Una dintre cele mai spectaculoase abordări ale problematicii infinitului o găsim în prima antinomie kantiană a rațiunii pure. Teza afirmă că lumea are un început în timp și e limitată în spațiu. Antiteza ne spune că lumea e infinită și în timp, și în spațiu.

Demonstrațiile, imbatabile, tipice mărcii gânditorului din Königsberg, merg pe schema reducerii la absurd. Adică a forțării ipotezei contrare care va conduce în final la o concluzie falsă, validând astfel drept adevărată ipoteza inițială. Ambele dezvoltări se bazează pe ideea imposibilității existenței lucrurilor într‑un spațiu și un timp vide, spațiul și timpul înseși fiind emanații ale fenomenelor, condiție a devenirii lor. Doar că, într‑un caz schema se aplică doar la capetele manifestării limitate a spațiului și timpului pline, iar în celălalt, la ansamblul care, fiind permanent neîncheiat, nu permite o sinteză totalizatoare a fenomenelor. Două rezoluții opuse, două demonstrații divergente impecabile elaborate de o singură rațiune. Semn de supra‑forță, ori de esențiale slăbiciuni camuflate? Majoritatea se vor repezi, probabil, să îl admită pe al doilea. Chiar dacă failibilitățile, dacă există, se ascund energic. Dar nici primul nu e de adoptat necondiționat, chiar dacă sub condeiul lui Kant logica rațională se deschide precum o floare rară și prețioasă.

Este deci rațiunea atotputernică? Poate ea dovedi orice? Chiar și contrariile flagrante, în suplețe logică și grație conceptuală, pătrunzând până acolo unde Nicolaus Cusanus spunea că toate opusele se înfrățesc? Fiind un arbitru absolut în supravegherea „luptei lor, libere și netulburate”? Ar însemna să fie infinită, în pofida faptului că ea însăși este un fenomen care n‑ar subzista în vidul kantian spațio‑temporal. Pentru că numai la infinit, conform aceluiași umanist renascentist din Renania, se contopesc contrariile, tot acolo unde se întâlnesc și curbele asimptotice.

Dar nu, rațiunea nu este infinită. Nici ca forță de penetrare în nemărginit, nici măcar metaforic, ca supremație cantitativă a raportării individului la globalitate. Realitatea ne demonstrează zi de zi, an după an, mileniu după mileniu, că ea se împuținează în lume, în pofida abstractizării și complexificării ei accentuate. La modul cel mai vizibil posibil. Or, infinit minus ceva ar trebui să rămână tot infinit...

*

Este infinitul reproductibil? Reprezentabil, dincolo de abstracțiuni și concepte, prin artă? Avem un exemplu magnific, tocmai în curtea noastră, aproape de tot.

„Brâncuși este însă singurul care înțelege forța simbolică extraordinară pe care o sinecdocă o poate atribui obiectului astfel prezentat: el nu sculptează păsări, ci zborul lor, nici pești, ci plutirea” (Sorin Alexandrescu, Observator cultural). Materia, în prelucrarea artistului, își pierde substanțialitatea, se decorporalizează, devine predicat, se preschimbă în mișcare. Atomii, în energie pură. Cristalul, în străfulgerare. Care ar putea fi atunci sinecdoca cea mai potrivită pentru Coloana infinitului? Ascensiunea? Echilibrul? Extazul? Grandoarea? Oricare și niciuna în mod special. O subtilă analistă elvețiană a fenomenului artei îndreaptă semnificațiile înspre sonor: „Coloana este aidoma recitativului liturgic al muzicii gregoriene” (Carola Giedion‑Welcker). Am formulat intenționat „înspre sonor”, nu spre armonie, căci cântarea gregoriană este monodică, austeră, apăsătoare. Nu împletește acorduri, nici nu țese polifonii. Doar îngână melosuri seci, liniare, mai degrabă ca niște abscise decât turbioanele învăluitoare ce caracterizează îndeobște muzica occidentală. Tocmai acestea sunt poliedrele de oțel brâncușiene înșiruite vertical și care nu ne pot duce cu gândul decât la „solidele” lui Platon ce materializează minimalist Ideea, înălțându‑se precum un pilon al boltei. Către acolo unde sălășluie și Ideea, dar și infinitul. Precum o susținere a ceea ce nu necesită susținerea. Dar și dincolo de depărtări, dincolo de vizibilul atmosferic, întrucât ultimul segment este retezat pe la mijloc, conferind sugestia că întreaga structură străpunge limita, trece dincolo, dinspre vizibilul stereotip spre nevăzutele eterne. Spre ceea ce ochiul omenesc nu poate desțeleni. Acolo unde penetrează, eventual, doar puterea cântului gregorian. Acolo unde se aud nevăzutele. Căci coloana este și o coardă celestă din care vântul smulge adesea scâncete. Avântându‑se până acolo unde doar pasărea măiastră cutează.

Cine putea oferi o imagine mai vie a înălțimilor nevăzute, teritoriu exclusiv al sculptorului român, decât un mare poet‑filosof?

„Înalță‑te fără sfârșit,
dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi”
                           (Lucian Blaga, Pasărea sfântă).

Este precum o rugăciune apofatică (în loc de rogu‑te să..., rogu‑te să nu...) scoborâtă din filosofia poetului, o filosofie a Misterului care nu se poate – și nici nu trebuie să se poată – dezvălui privirii aspirantului la cunoaștere.

Arta nu operează cu ecuații. Nici cu intervale deschise. Nici cu geometrii euclidiene, chiar dacă uneori îi utilizează progeniturile. Dar ne‑a oferit o minunată determinație, tot apofatică, a infinitului: el nu este vizibil.

*

E mare infinitul? Indiscutabil. Nu mare: colosal, gigantic, copleșitor. E cel mai mare „obiect”, mai mare decât e capabilă orice imaginație ce încearcă să opereze cu predicatul „mare”. Există însă opinii contrare. Demiurgica intuiție a lui Galileo Galilei susține, într‑un straniu dar inatacabil fel, opusul. Argumentarea este cât se poate de simplă. Orice număr finit poate fi ridicat la pătrat, obținându‑se un număr mult mai mare, însă și el finit. Iar dacă și acesta e ridicat la pătrat, rezultă din nou un număr, imens, incalculabil de mare, finit de asemenea. Cu cât numărul inițial e mai mare, cu atât pătratul său va fi împins mai departe în seria numerelor finite. Cu alte cuvinte procedeul extinde imens, exponențial, spațiul aferent înșiruirii numerelor finite. Spațiu care, undeva, dincolo de gând, ar trebui să se plece în fața măreției infinitului. Este însă doar un marș către linia orizontului ce nicidecum nu se apropie, în pofida milelor înghițite, ba mai degrabă se îndepărtează. Vizionarul proscris italian, prin vocea personajului său Sagredo, concluzionează: „apropierea de numere din ce în ce mai mari înseamnă o depărtare de infinit (subl. n.)” – Dialog despre cele două mari sisteme ale lumii. Logic, dar stupefiant.

Deci... e mare? Nu e nici mare, nici mic. E altceva, e altundeva!

...un baros izbește într‑o bucată de metal. Zgomot deranjant. Închidem geamul. Este mărită amplitudinea sunetului. Devine asurzitor. Ne astupăm și urechile. Apoi volumul crește încă o dată și încă, și încă o dată. Până când vibrațiile izbiturilor sfărâmă toate geamurile de pe planetă. S‑a izbutit obținerea apogeului, s‑a stârnit puterea invincibilă a stihiei sunetelor. Ea însă poate crește și pe mai departe până produce fisuri și în mantaua lunii. Și până dincolo de tăcerea sistemului solar. Producând apocalipse cosmice.

 ...dar nu va plămădi niciodată muzica. Muzica e altceva, altundeva!

*

Întrebarea poate fi pusă și pe revers. Cât de mic este infinitul mic, acela care‑l desparte pe zero virgulă zero, zero, zero... – câți nu se pot rosti nici într‑o viață de om – având un firav unu aruncat la coada răbdării, de zero simplu? Simulacrul de răspuns se poate obține prin aceeași metodă galileiană. Când ridici la pătrat un număr cu niște zerouri după virgulă, numărul de zerouri se dublează, azvârlind rezultatul, iarăși, în depărtări finite (chiar dacă sunt poreclite infinitezimale) tot mai de negândit. Deci nici ăla micu’ nu‑i cu nimic mai firav decât cel mare, acceptând, trândav, evaluările cantitative.

Doar că aici, în străfundurile fiecărui punctuleț al lumii, lucrurile sunt mai complicate. Căci după 35 de zerouri după virgulă, ceea ce înseamnă micimi de miliarde de ori mai mici decât diametrul atomului, se intră în altă lume (lumea Planck, pentru cunoscători; am mai dat indicii prin alte texte din prezenta revistă despre această indigestă „fantasmagorie”; nu mai obosesc cititorul încă o dată cu ea; îl rog doar să o ia ca atare). E o lume alcătuită altfel, în care formulele matematice adorm stoarse de vlagă pe pragul porții de intrare. O lume în care timpul nu mai curge în unde molatice precum fluviile de câmpie, ci se rostogolește în cascade furibunde. În care zerourile nu se mai înșiruie placid în ordine cazonă, ci devin minuscule nebuloase nestatornice hoinărind pretutindeni, hârjonindu‑se și tachinându‑se ca într‑un circ al histrionilor. În care molcomul mișcării se metamorfozează în vibrații nestăvilite, unde totul este o tremurare de goluri, de inexistențe cu parafă de întruchipare. O lume a neliniștii esențiale. Nicidecum asemănătoare neliniștilor noastre metafizice care năzuie înspre zări armonioase și calde. Ci a neliniștii‑neînfrânare, a neliniștii‑neodihnă, a tremurului abisal, a vibrației termitice. A instabilității oceanului a‑posibilului în care nici cugetul nu poate arunca ancora. A nestării ca meta-stare, ca (i)logică a ipostazelor blând‑neajutorate ale substanței. O imnică a nicăieriului, o contrapunctică lipsită de punct, fibrilație a arpegiului.

...acolo unde farmecul flautului se preschimbă în rex tremendae...

*

Creierul trebuie pus mereu la corvoadă. Altfel, finitul năvălește peste noi ca o fiară cu mii de capete. Mintea omenească demonstrează o irepresibilă abilitate în a inventa tehnicile aferente. Matematica potolește nesfârșirea mulțimilor prin zgândărirea numerică a insolenței infiniților. Filosofia izbește cu paloșul conceptelor direct în armăturile nelimitării. Poezia, mai delicată, își trimite sărutul tandru înspre boltele nemărginirilor simțirii. Rugăciunea, perseverent‑timorată, conturbă pios programul legal de odihnă al prelungitei Zile a Șaptea.

Fiecare dintre ele, în fapt, este un rechizitoriu la adresa certitudinii finitului. Dar și o pledoarie pentru incertitudinile infinitului.

*

Știu că nu știu, paradoxul socratic binecunoscut, poate fi extins – și este extins cu redutabilă ingeniozitate de Ioan Buduca – în ograda literaturii noastre. Ioan Budai‑Deleanu: „și te uiți până vezi că nu‑i mai vezi” (Țiganiada). Contextul este diferit, dar semnificația camuflată rămâne. Văd că nu văd, precum la apoftegma atenianului, vizează împingerea acțiunii (cognitive/ senzitive) dincolo de pragul posibilității, al adecvării ei, până în aria imposibilului. Dacă aș ști doar până la limita lui a‑mai‑putea‑încă‑ști‑ceva, dacă aș vedea până când cea mai slabă percepție vizuală este încă operațională, paradoxurile respective n‑ar mai fi paradoxuri, ci simple poncife. Dar știu/ văd dincolo de granița executivă a știutului/ văzutului, până acolo unde verbele, formal, se neagă pe ele însele. În fapt, până acolo unde afirmația devine nu negație, ci imposibilitate a afirmației.

Extinderi ale algoritmului de oarecare interes se mai pot face. Gândesc că nu gândesc. Poate fi o sinteză simplificatoare, evident, dar nu simplistă, a doctrinelor yogice. Una dintre primele cerințe ale practicienilor acestor metode este eliminarea gândurilor. Gândirea este principalul impediment în obținerea situării pe nivelele de concentrare superioare (samādhi) pentru că, în fapt, omul „propriuzis nu gândește, ci se lasă gândit de către obiecte” (Mircea Eliade, Patañjali și yoga). Yoginul trebuie să înlăture acest major neajuns (pe lângă multe altele) și să izbutească să se concentreze asupra unui singur punct, realizând o stare mistică de iluminare, de fericire, de comuniune cu universul. Întrebarea firească a „cârcotașului” născut și formatat în Vest este următoarea: această „trezire”, această „eliberare” nu este la urma urmei tot o gândire? Nu se obține și ea prin intermediul conexiunilor sinaptice? Prin electro‑chimia dezvoltată în rețelele neuronice? Sau, cumva, e rodul mușchiului miocardic? Ori al bilirubinei? Odată ce gândirea a apărut în lume ea nu mai poate fi eludată. Nici prin voință, nici prin asceză, nici măcar prin paradox. În regulă, ar putea fi stăvilită, estompată, păcălită. Dar nu amputată. A nu gândi e un fel de‑a spune a nu fi, inversând silogismul cartezian.

Scriu că nu scriu. La cine altul se poate aplica acest calambur dacă nu la Proust? În căutarea..., șase imense volume în care romancierul scrie cum de fapt nu poate să scrie. Cum își pândește apatia vocației navigând debusolat printre istorii, rememorând gustul prăjiturilor copilăriei, dramele iubirilor ratate, al geloziilor culminative, snobismul sclipitoarelor saloane nobiliare ori întâlnirile faste cu artiștii vremii. Toate sub semnul neputinței creației, sub disperarea neizbânzii, sub oftatul dezabuzat al eșecului: „Dacă aș fi putut cel puțin să încep să scriu!” (Guermantes). Vine însă intempestiv și volumul al șaptelea. O banală împiedicare pe dalele pavajului, fără consecințe fizice, provoacă o conversie mentală asimilabilă – ca mecanism – celei augustiniene: „Cele ce mă copleșeau o clipă mai înainte în privința vocației mele literare... pieriseră ca prin minune” (Timpul regăsit). De acum nu mai „scriu că nu scriu”, ci „scriu că voi scrie”. Rezolvarea în roz, previzibilă și domestică, în pofida lamentourilor despre timp – meritoriu construite – de sorginte bergsoniană, certitudinea triumfală, izbăvitoare, anulează brutal aroma tare și metafizica tulburătoare a incertitudinii.

(Ernesto Sábato spunea că elvețienii au ratat ratificarea unei drame naționale în clipa când Wilhelm Tell a nimerit mărul; similar, dacă Proust se abținea de la Timpul regăsit – sau făcea din el un text de sine stătător – literatura franceză dobândea un scriitor copleșitor. Așa, se mulțumește cu unul foarte mare...)

Știu că nu știu, văd că nu văd, gândesc că nu gândesc, scriu că nu scriu – în fapt sunt niște formule istețe (citește șmecheroase) întru a stingheri lâncezeala infinitului. Căci împing contrariile până în luxurianta sa anticameră. Dezvăluindu‑i neputința de a se manifesta în absența ustensilelor finitului. Doar și terminologic, infinitul e un nonsens fără finit.

*

Infinitul este grandios, mirabil, mistic, de negândit. Dincolo de geometrii și judecăți. Dincolo de sensibilitate și viziune. Dincolo de vis și de plecăciune.

Certamente ne e profund recunoscător că l‑am făcut posibil...